Până în anii ’50, când au început lucrările la barajul de la Bicaz, plutăritul era una dintre îndeletnicirile de bază ale localnicilor de pe valea Bistriţei, din Suceava şi Neamţ. „Frumoasele plute cu lemne aranjate unul ca altul nu se obţin decât din pădurile în care parchetele curg de-a dreptul în Bistriţa. Astfel de păduri sunt în susul Bistriţei pe la Dorna, Farcaşa, Sabasa şi Bucovina. Din acele părţi se văd plute de galioane, catarguri, catargele, truncheţi, raele, gile, grinzi, pe când, din pădurile de mai jos ca: Hangu, Buhalniţa, Bicaz şi Tarcău nu se văd decât lemne scurte, numite butuci”, scria silvicultorul Mihail Anania, fost şef al Ocolului Tarcău, în 1900, în lucrarea „Descrierea Pădurii Tarcău şi Plutăria pe Bistriţa”, în care explică amanunţit ce fel de lemne erau transportate pe apă din Suceava, prin Neamţ, şi până la Galaţi.
5 iulie 1938
